Proiectul Internațional “Omul drag de la
catedră”
Ediția a III-a 2018-2019
Concurs elevi. Simpozion Internațional
dascăli
Inclus în CAERI, anexa 9 din OMEN nr.
3016/09.01.2019, poziția 1518
ISBN 978-606-725-262-0
Rolul
și statutul dascălului în România
Prof.înv.primar Velișca Ileana
Școala Gimnazială Nr.10 Satu Mare
„Dacă nu ai la vederea unui copil sau a unui
tânăr o tresărire emotivă şi o înclinare spre a-i îndruma şi de a-i veghea
destinul, dacă nu poţi să îmbraci într-o căldură emotivă,generoasă, relaţiile
şi dialogul cu un tânăr, nu ai de ce să te faci dascăl.”
(
Mircea Maliţa, 1986)
Cred că doar noi, cei ce ne aflăm
zilnic în faţa ochilor plini de curiozitate sau interes ai elevilor
noştri, suntem conştienţi că avem o profesie, aceea de a transmite
cunoştinţe noi în aşa fel încât să fie asimilate în mod temeinic
şi prelucrate ulterior, dar şi o misiune,
formăm caractere, personalităţi
lucrăm cu suflete de oameni.
Nu cred că lecţia poate fi predată sau asimilată temeinic şi cu drag de
către copiii noştri dacă ea nu conţine şi un strop de iubire faţă de ei,
la fiecare lecţie, în fiecare oră, zilnic.
“Am cunoscut, afirma Tudor Vianu, profesori corecţi care, timpul unei cariere întregi, n-au putut aduce nimic nou în disciplina predată de ei. Singura preocupare a acestora era să asimileze temeinic cunoștinţele unui domeniu, la un nivel oarecare al specializării, să le clarifice şi să le sistematizeze mai întâi pentru ei înşişi, în scopul de a le înfăţişa elevilor sau studenţilor. Mărturisesc că un astfel de tip profesional îmi inspiră stimă, deşi limitarea lui este evidentă.” “Am întâlnit apoi, relatează T. Vianu, profesori consacraţi cercetării, care au sporit adevărurile ştiinţei, dar care la catedră erau distraşi, puţin punctuali şi neconştiincioşi. Pe aceştia din urmă îi pot admira, mai cu seamă când rezultatele lor ştiinţifice sunt cu totul
remarcabile, dar stima pe care le-o port da ca profesori este mai mică”. Vianu consideră că “existenţa cercetătorului în profesor este o condiţie a unei bune întocmiri profesionale a acestuia din urmă, că profesorul întregeşte în chip firesc pe cercetător.” (T. Vianu, Studii de literatură română)
Pentru a fi stimat de colegi, preţuit de elevi şi de părinţii acestora, un bun dascăl trebuie să fie aibă o bună pregătire de specialitate şi psihopedagogică. El va şti nu numai volumul de cunoştinţe recomandat de programă şi manual, ci cui sunt destinate acestea, apoi cum vor fi însuşite şi valorificate aceste cunoştinţe. Pentru a stăpâni şi a-şi însuşi “măiestria pedagogică”, arta de a preda, profesorul va poseda un bogat repertoriu de metode şi procedee care asigură însuşirea şi fixarea noilor cunoştinţe, de la cele clasice, la cele situate sub zodia modernizării , să încerce mereu noi metode şi noi modalităţi de a preda aceeaşi lecţie la clasă, noi strategii prin care să-i atragă pe elevi spre şcoală, spre învăţare, de a-i convinge de necesitatea urmării unei şcoli pentru bunăstarea viitorului lor şi, mai ales, de a-i modela ca persoane, de a-i învăţa cum să înveţe, cum să “jongleze” cu noile noţiuni acumulate.
“Am cunoscut, afirma Tudor Vianu, profesori corecţi care, timpul unei cariere întregi, n-au putut aduce nimic nou în disciplina predată de ei. Singura preocupare a acestora era să asimileze temeinic cunoștinţele unui domeniu, la un nivel oarecare al specializării, să le clarifice şi să le sistematizeze mai întâi pentru ei înşişi, în scopul de a le înfăţişa elevilor sau studenţilor. Mărturisesc că un astfel de tip profesional îmi inspiră stimă, deşi limitarea lui este evidentă.” “Am întâlnit apoi, relatează T. Vianu, profesori consacraţi cercetării, care au sporit adevărurile ştiinţei, dar care la catedră erau distraşi, puţin punctuali şi neconştiincioşi. Pe aceştia din urmă îi pot admira, mai cu seamă când rezultatele lor ştiinţifice sunt cu totul
remarcabile, dar stima pe care le-o port da ca profesori este mai mică”. Vianu consideră că “existenţa cercetătorului în profesor este o condiţie a unei bune întocmiri profesionale a acestuia din urmă, că profesorul întregeşte în chip firesc pe cercetător.” (T. Vianu, Studii de literatură română)
Pentru a fi stimat de colegi, preţuit de elevi şi de părinţii acestora, un bun dascăl trebuie să fie aibă o bună pregătire de specialitate şi psihopedagogică. El va şti nu numai volumul de cunoştinţe recomandat de programă şi manual, ci cui sunt destinate acestea, apoi cum vor fi însuşite şi valorificate aceste cunoştinţe. Pentru a stăpâni şi a-şi însuşi “măiestria pedagogică”, arta de a preda, profesorul va poseda un bogat repertoriu de metode şi procedee care asigură însuşirea şi fixarea noilor cunoştinţe, de la cele clasice, la cele situate sub zodia modernizării , să încerce mereu noi metode şi noi modalităţi de a preda aceeaşi lecţie la clasă, noi strategii prin care să-i atragă pe elevi spre şcoală, spre învăţare, de a-i convinge de necesitatea urmării unei şcoli pentru bunăstarea viitorului lor şi, mai ales, de a-i modela ca persoane, de a-i învăţa cum să înveţe, cum să “jongleze” cu noile noţiuni acumulate.
Iată câteva dintre “calităţile”
enumerate de Vistian Goia (în vol. Didactica limbii şi literaturii române
pentru gimnaziu şi liceu):
• Să aibă o temeinică pregătire de specialitate;
• Să ţină “cadenţa” cu progresul disciplinelor pedagogice;
• Să considere că pregătirea metodologică este pentru el ca fizica pentru inginer şi anatomia pentru medic;
• Să aibă “vocaţie pedagogică”, adică acele însuşiri morale şi de caracter care-i înlesnesc comunicarea şi dialogul permanent cu elevii;
• Să aibă dragoste pentru copii: “să iradiezi atâta căldură sufletească, încât să topeşti inimile!”
• Să manifeste, ca “însuşiri intelectuale”, capacitate de asimilare şi sinteză;
• Să aibă o bună memorie, ordine şi claritate în gândire, atenţie distributivă şi spirit de observaţie.
De asemeni, pentru a fi iubit de elevi, profesorul trebuie să posede anumite calităţi didactice:
• Capacitatea de a-şi expune clar şi convingător ideile;
• Uşurinţă în exprimare, limbaj adecvat;
• Concizia şi precizia formulărilor;
• Plasticitatea vocabularului;
• Intonaţia corectă şi plăcută;
• Tactul pedagogic necesar, prin: simţul măsurii în toate, talentul de a aprecia rapid şi corect situaţia, priceperea de a prevedea reacţiile şi de a anticipa mintal rezultatul măsurilor luate.
Maria Beiu Paladi, în revista Educaţia, afirmă: “În metodele de învăţământ s-a produs o mare schimbare în ultimele decenii. Pe când acum 30-40 de ani se dădea copilului numai să memoreze în şcoli, fără altă preocupare în ce priveşte instrucţia sau dezvoltarea lui sufletească, în timpul mai apropiat de noi, bazele procedeelor de învăţământ au adoptat principii tot mai raţionale. Aşa că în zilele noastre ţinta învăţământului este cu totul alta: nu de a face copilul să înregistreze numai cunoştinţe şi să păstreze, ci să înţeleagă, să raţioneze, să priceapă, să vadă prin el însuşi şi apoi să primească acele cunoştinţe. Se caută a se dezvolta diferite facultăţi intelectuale ale copilului, prin învăţătura ce i se dă. Instrucţia propriu-zisă este pusă în slujba educaţiei intelectuale.
Noțiunea de profesor este asociată în minte, pentru fiecare dintre noi, cu ,,portretul unei anumite persoane care întruchipează tot ceea ce credem noi că reprezintă modelul de dascăl”, sau cu o serie ,,de trăsături, selectată din mulțimea de exemple oferită pe timpul anilor de școală”.
Necesitatea de a transforma meseria de dascăl în profesia de cadru didactic, a fost impusă de faptul că la nivelul fiecărui stat și în particular a statului român, educația reprezintă o prioritate națională, care are ca obiectiv principal elaborarea unei politici educaționale, în baza căreia este făcută pregătirea pentru viață, la orice vârstă, a ființelor omenești. Activitatea educațională este complexă, adaptată, orientată, dinamică și flexibilă, pentru a stimula idealul fiecărei ființe umane, exprimat prin ,,a fi și a deveni”, concis: realizează pregătirea omului ca element activ al vieții sociale.
Educația modernă are ca scop dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectivă ale societății.
Activitatea didactică a profesorului modern, depășește evidențierea unor calități personale ale acestuia, apreciate prin terminii de: vocație, talent, măiestrie, prin faptul că presupune însușirea unui sistem complex de cunoștințe teoretice, formarea unor deprinderi, abilități, competențe, calități și asumarea unor roluri, într-o manieră riguroasă și controlată, ceea ce reprezintă profesionalismul său.
De-a lungul timpului, specialiștii au încercat să contureze modelul ,,profesorului ideal”, prin care șă prezinte într-o manieră sintetică totalitatea trăsăturilor și a calităților personale, necesare unui bun specialist. A fost subliniat faptul că, pe lângă caracterul înnăscut și dobândit al cadrului didactic, este necesară și dobândirea unui sistem complex de competențe, care să facă posibilă obținerea de plus valoare în activitatea sa de predare-învățare.
Cel mai frecvent aplicat criteriu de stabilire a modelului ,,profesorului ideal” este cel de eficiență în activitatea de predare-învățare, definită în termeni de conduită așteptată și realizată de către elevi. Principala calitate a acestui model, din punct de vedere structural, a fost considerată compatibilitatea dintre ,,vocația pedagogică” și ,,a te simți chemat, ales pentru această sarcină și apt pentru a o îndeplini”.
• Să aibă o temeinică pregătire de specialitate;
• Să ţină “cadenţa” cu progresul disciplinelor pedagogice;
• Să considere că pregătirea metodologică este pentru el ca fizica pentru inginer şi anatomia pentru medic;
• Să aibă “vocaţie pedagogică”, adică acele însuşiri morale şi de caracter care-i înlesnesc comunicarea şi dialogul permanent cu elevii;
• Să aibă dragoste pentru copii: “să iradiezi atâta căldură sufletească, încât să topeşti inimile!”
• Să manifeste, ca “însuşiri intelectuale”, capacitate de asimilare şi sinteză;
• Să aibă o bună memorie, ordine şi claritate în gândire, atenţie distributivă şi spirit de observaţie.
De asemeni, pentru a fi iubit de elevi, profesorul trebuie să posede anumite calităţi didactice:
• Capacitatea de a-şi expune clar şi convingător ideile;
• Uşurinţă în exprimare, limbaj adecvat;
• Concizia şi precizia formulărilor;
• Plasticitatea vocabularului;
• Intonaţia corectă şi plăcută;
• Tactul pedagogic necesar, prin: simţul măsurii în toate, talentul de a aprecia rapid şi corect situaţia, priceperea de a prevedea reacţiile şi de a anticipa mintal rezultatul măsurilor luate.
Maria Beiu Paladi, în revista Educaţia, afirmă: “În metodele de învăţământ s-a produs o mare schimbare în ultimele decenii. Pe când acum 30-40 de ani se dădea copilului numai să memoreze în şcoli, fără altă preocupare în ce priveşte instrucţia sau dezvoltarea lui sufletească, în timpul mai apropiat de noi, bazele procedeelor de învăţământ au adoptat principii tot mai raţionale. Aşa că în zilele noastre ţinta învăţământului este cu totul alta: nu de a face copilul să înregistreze numai cunoştinţe şi să păstreze, ci să înţeleagă, să raţioneze, să priceapă, să vadă prin el însuşi şi apoi să primească acele cunoştinţe. Se caută a se dezvolta diferite facultăţi intelectuale ale copilului, prin învăţătura ce i se dă. Instrucţia propriu-zisă este pusă în slujba educaţiei intelectuale.
Noțiunea de profesor este asociată în minte, pentru fiecare dintre noi, cu ,,portretul unei anumite persoane care întruchipează tot ceea ce credem noi că reprezintă modelul de dascăl”, sau cu o serie ,,de trăsături, selectată din mulțimea de exemple oferită pe timpul anilor de școală”.
Necesitatea de a transforma meseria de dascăl în profesia de cadru didactic, a fost impusă de faptul că la nivelul fiecărui stat și în particular a statului român, educația reprezintă o prioritate națională, care are ca obiectiv principal elaborarea unei politici educaționale, în baza căreia este făcută pregătirea pentru viață, la orice vârstă, a ființelor omenești. Activitatea educațională este complexă, adaptată, orientată, dinamică și flexibilă, pentru a stimula idealul fiecărei ființe umane, exprimat prin ,,a fi și a deveni”, concis: realizează pregătirea omului ca element activ al vieții sociale.
Educația modernă are ca scop dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectivă ale societății.
Activitatea didactică a profesorului modern, depășește evidențierea unor calități personale ale acestuia, apreciate prin terminii de: vocație, talent, măiestrie, prin faptul că presupune însușirea unui sistem complex de cunoștințe teoretice, formarea unor deprinderi, abilități, competențe, calități și asumarea unor roluri, într-o manieră riguroasă și controlată, ceea ce reprezintă profesionalismul său.
De-a lungul timpului, specialiștii au încercat să contureze modelul ,,profesorului ideal”, prin care șă prezinte într-o manieră sintetică totalitatea trăsăturilor și a calităților personale, necesare unui bun specialist. A fost subliniat faptul că, pe lângă caracterul înnăscut și dobândit al cadrului didactic, este necesară și dobândirea unui sistem complex de competențe, care să facă posibilă obținerea de plus valoare în activitatea sa de predare-învățare.
Cel mai frecvent aplicat criteriu de stabilire a modelului ,,profesorului ideal” este cel de eficiență în activitatea de predare-învățare, definită în termeni de conduită așteptată și realizată de către elevi. Principala calitate a acestui model, din punct de vedere structural, a fost considerată compatibilitatea dintre ,,vocația pedagogică” și ,,a te simți chemat, ales pentru această sarcină și apt pentru a o îndeplini”.
Vocația pedagogică presupune:
,,iubire pedagogică”, certitudinea valorilor social-culturale, conștiința
responsabilității față de copii, față de țară și față de umanitate, în general.
Acestora li se adaugă anumite
,,standarde de performanță”, potrivit criteriului competenței, care reprezintă
o structură de ,,calități, aptitudini-abilități și cunoștințe”, activate în mod
diferit, în funcție de tipul sarcinii didactice și de rolurile specifice pe
care trebuie să le îndeplinească acel cadru didactic și anume:
•
stabilește cu claritate obiectivele educative pe care urmează să le realizeze
cu elevii;
• le prezintă elevilor cele mai înalte performanțe de atins;
• identifică și concepe activitățile de învățare care sunt relevante pentru viața cotidiană;
• manifestă preocuparea de a se adapta diversității elevilor;
• creează și menține în sala de clasă un climat de lucru favorabil învățării;
• încurajează interacțiunea socială în clasă
• le oferă elevilor o structură de lucru de natură să le ghideze eforturile de învățare;
• facilitează prelucrarea/procesarea informațiilor de către elevi prin folosirea diverselor metode și strategii didactice;
• dezvoltă capacitățile de esențializare a informațiilor de către elevi;
• stimulează dezvoltarea intelectuală a elevilor prin structurarea sarcinilor de învățare, prin antrenarea lor în diverse situații de lucru cu informațiile;
• le prezintă elevilor cele mai înalte performanțe de atins;
• identifică și concepe activitățile de învățare care sunt relevante pentru viața cotidiană;
• manifestă preocuparea de a se adapta diversității elevilor;
• creează și menține în sala de clasă un climat de lucru favorabil învățării;
• încurajează interacțiunea socială în clasă
• le oferă elevilor o structură de lucru de natură să le ghideze eforturile de învățare;
• facilitează prelucrarea/procesarea informațiilor de către elevi prin folosirea diverselor metode și strategii didactice;
• dezvoltă capacitățile de esențializare a informațiilor de către elevi;
• stimulează dezvoltarea intelectuală a elevilor prin structurarea sarcinilor de învățare, prin antrenarea lor în diverse situații de lucru cu informațiile;
Datorită
acestui fapt, a fost definit conceptul de ,,profil de competență”, de către
specialiști în psihopedagogie, care au elaborat apoi un model al profesiei
didactice, care cuprinde mai multe tipuri de competențe generale care pot fi
dezvoltate și anume, competențe: metodologice; de comunicare și relaționare; de
evaluare a performanțelor elevilor; psihosociale; tehnice și tehnologice; de
management al carierei.
Din cele prezentate, se poate deduce faptul că nivelul de performanță la care formarea și dezvoltarea unui cadru didactic ajunge, se poate considera ca și ,,competență pedagogică”, reprezentând ,,diferiți algoritmi metodici, preexistenți, de realizare a unor sarcini de lucru”, care sunt ,,selecționați, combinați și puși în aplicare în funcție de modificările contextului instituțional în care se desfășoară activitatea instructiv-educativă cu elevii”.
Competența pedagogică a unui cadru didactic se poate evalua prin: ,,testarea aptitudinilor de predare; aprecierea deprinderilor de predare; aprecierea gradului de integrare a deprinderilor de predare în conducerea unor activități de învățare ale unui grup de elevi; aprecierea stabilității în obținerea performanțelor, adaptabilitatea la situații noi și curba efortului personal”
Structural, aptitudinea pedagogică are trei componente, care vizează domeniile: cognitiv, organizatoric și comunicativ și care presupune, în același timp, existența subcomponentelor: spiritul de observație pedagogic, imaginația pedagogică, exigența, tactul pedagogic, atenția distributivă, spiritul organizatoric, creativitatea în plan pedagogic.
Noțiunea de status pedagogic reprezintă poziția socială ocupată de cadrul didactic în grupul școlar căruia îi aparține, la un moment dat.
Noțiunea de rol vizează comportamentul individului aflat în dubla ipostază: ,,de subiect și de obiect al expectanților, emițător și receptor al acestora”. Modul în care o persoană își îndeplinește rolul, poate contribui la validarea statusului, având de suferit dacă rolul este defectuos realizat sau ignorat; un status social înalt presupune un repertoriu mai vast de prescripții, în timp ce un status mai scăzut antrenează un număr mai limitat de
Din cele prezentate, se poate deduce faptul că nivelul de performanță la care formarea și dezvoltarea unui cadru didactic ajunge, se poate considera ca și ,,competență pedagogică”, reprezentând ,,diferiți algoritmi metodici, preexistenți, de realizare a unor sarcini de lucru”, care sunt ,,selecționați, combinați și puși în aplicare în funcție de modificările contextului instituțional în care se desfășoară activitatea instructiv-educativă cu elevii”.
Competența pedagogică a unui cadru didactic se poate evalua prin: ,,testarea aptitudinilor de predare; aprecierea deprinderilor de predare; aprecierea gradului de integrare a deprinderilor de predare în conducerea unor activități de învățare ale unui grup de elevi; aprecierea stabilității în obținerea performanțelor, adaptabilitatea la situații noi și curba efortului personal”
Structural, aptitudinea pedagogică are trei componente, care vizează domeniile: cognitiv, organizatoric și comunicativ și care presupune, în același timp, existența subcomponentelor: spiritul de observație pedagogic, imaginația pedagogică, exigența, tactul pedagogic, atenția distributivă, spiritul organizatoric, creativitatea în plan pedagogic.
Noțiunea de status pedagogic reprezintă poziția socială ocupată de cadrul didactic în grupul școlar căruia îi aparține, la un moment dat.
Noțiunea de rol vizează comportamentul individului aflat în dubla ipostază: ,,de subiect și de obiect al expectanților, emițător și receptor al acestora”. Modul în care o persoană își îndeplinește rolul, poate contribui la validarea statusului, având de suferit dacă rolul este defectuos realizat sau ignorat; un status social înalt presupune un repertoriu mai vast de prescripții, în timp ce un status mai scăzut antrenează un număr mai limitat de
comportamente
obligatorii, respective o libertate mai mare individului.
Cele două noțiuni: de status și de rol (care este de două tipuri: prescris – constituit din normele grupului, din așteptările membrilor acestuia față de persoana în cauză și efectiv – ansamblul variat de comportamente directe, realizate în mod specific de un individ), pot fi înțelese doar în relație, având o parte comună de intersecție.
Școala și clasa de elevi sunt sisteme sociale în care se desfășoară o dinamică bazată pe legile și principiile interacțiunii umane, studiate de psihosociologi. Atât cadrele didactice, cât și elevii sunt ,,actori sociali” în cadrul activităților instructiv-educative și în dinamica rol-statusurilor, specifică unei organizații școlare, ceea ce implică ,,o redefinire a rolurilor profesorului, o multiplicare și diversificare a funcțiilor acestuia în condițiile în care societatea contemporană este din ce în ce mai mult orientată către cunoaștere, în condițiile declinului numeric și, în consecință, și în condițiile unui declin al calității personalului didactic”.
Exercitarea rolurilor cadrelor didactice din spațiul școlar este supusă multor influențe și presiuni, uneori de tip contradictoriu, excesiv de presant, care au ca efect un ansamblu de ,,așteptări de rol”, produse de către factori de tip organizațional/instituțional (inspectori, directori, șefi de catedră) sau/și de către factori parțial reglementați instituțional (categorie care include părinții, elevii, colegii). Rezultatele pot genera uneori așa-numitele ,,conflicte de rol”, care se pot manifesta ca și: ,,conflicte personalitate-rol”, ,,conflict intrarol” și ,,conflict interol”, ceea ce evidențiază necesitatea realizării unui echilibru între aspectul organizațional și între aspectul pedagogic (pe care trebuie pus accentul), al organizației școlare.
Variabilele în funcție de care se atribuie roluri cadrelor didactice, stabilite de psihosociologi sunt:
• activitatea principală pe care o desfășoară în școală și care este una instructiv-educativă;
• funcțiile pe care trebuie să și le asume într-un context sociocultural, instituțional, specific;
• obiectivele pe care trebuie să le realizeze împreună cu diverși parteneri.
După funcțiile asumate și îndeplinite în plan didactic, Dan Potolea a stabilit rolurile principale ale cadrelor didactice, ca fiind:
• de organizare și conducere a clasei ca grup social;
• de consiliere și orientare școlară și profesională;
• de îndrumare a activității extrașcolare;
• de perfecționare profesională și cercetare pedagogică;
• de activitate socioculturală.
Rolurile profesorului, descrise de către Adrian Nicolau sunt:
Cele două noțiuni: de status și de rol (care este de două tipuri: prescris – constituit din normele grupului, din așteptările membrilor acestuia față de persoana în cauză și efectiv – ansamblul variat de comportamente directe, realizate în mod specific de un individ), pot fi înțelese doar în relație, având o parte comună de intersecție.
Școala și clasa de elevi sunt sisteme sociale în care se desfășoară o dinamică bazată pe legile și principiile interacțiunii umane, studiate de psihosociologi. Atât cadrele didactice, cât și elevii sunt ,,actori sociali” în cadrul activităților instructiv-educative și în dinamica rol-statusurilor, specifică unei organizații școlare, ceea ce implică ,,o redefinire a rolurilor profesorului, o multiplicare și diversificare a funcțiilor acestuia în condițiile în care societatea contemporană este din ce în ce mai mult orientată către cunoaștere, în condițiile declinului numeric și, în consecință, și în condițiile unui declin al calității personalului didactic”.
Exercitarea rolurilor cadrelor didactice din spațiul școlar este supusă multor influențe și presiuni, uneori de tip contradictoriu, excesiv de presant, care au ca efect un ansamblu de ,,așteptări de rol”, produse de către factori de tip organizațional/instituțional (inspectori, directori, șefi de catedră) sau/și de către factori parțial reglementați instituțional (categorie care include părinții, elevii, colegii). Rezultatele pot genera uneori așa-numitele ,,conflicte de rol”, care se pot manifesta ca și: ,,conflicte personalitate-rol”, ,,conflict intrarol” și ,,conflict interol”, ceea ce evidențiază necesitatea realizării unui echilibru între aspectul organizațional și între aspectul pedagogic (pe care trebuie pus accentul), al organizației școlare.
Variabilele în funcție de care se atribuie roluri cadrelor didactice, stabilite de psihosociologi sunt:
• activitatea principală pe care o desfășoară în școală și care este una instructiv-educativă;
• funcțiile pe care trebuie să și le asume într-un context sociocultural, instituțional, specific;
• obiectivele pe care trebuie să le realizeze împreună cu diverși parteneri.
După funcțiile asumate și îndeplinite în plan didactic, Dan Potolea a stabilit rolurile principale ale cadrelor didactice, ca fiind:
• de organizare și conducere a clasei ca grup social;
• de consiliere și orientare școlară și profesională;
• de îndrumare a activității extrașcolare;
• de perfecționare profesională și cercetare pedagogică;
• de activitate socioculturală.
Rolurile profesorului, descrise de către Adrian Nicolau sunt:
1)
calitatea de educator – foarte importantă, deoarece ,,profesorul trebuie să se
dedice transmiterii și cultivării valorilor morale, a dezvoltării și cultivării
valorilor morale, a dezvoltării unor sentimente pozitive față de sine, cât și
față de ceilalți (încredere, respect, generozitate etc.), a deprinderii unor
comportamente de cooperare, de manifestare liberă, creatoare”, excluzând
,,dirijismul, autoritarismul, etichetarea, marginalizarea, neâncrederea,
suspiciunea, agresivitatea”, din orice conduită manifestată de profesor;
2) organizator al procesului de predare-învățare-evaluare – profesorul modern trebuie să fie un profesionist, un foarte bun cunoscător atât al domeniului de specialitate, cât și al celui psihopedagogic;
3) funcția de partener al educației - vizează relațiile educative pe care personalul didactic trebuie să le stabilească împreună cu alți factori educativi (părinții elevilor, alte instituții educative), încât fie în mod independent, fie prin colaborare, să găsească cele mai potrivite căi, din punct de vedere socio-moral, valoric, pentru a contribui la educarea optimă a copiilor;
4) membru al corpului profesoral – fiecare cadru didactic trebuie să: participe activ la viața școlii, ca și organizație; să colaboreze cu colegii la creșterea actului educativ și la menținerea climatului optim educativ în școală; la pozitivarea imaginii școlii prezentată de mass-media prin cultivarea unor valori autentice; aibă o atitudine responsabilă fașă de propria pregătire și
2) organizator al procesului de predare-învățare-evaluare – profesorul modern trebuie să fie un profesionist, un foarte bun cunoscător atât al domeniului de specialitate, cât și al celui psihopedagogic;
3) funcția de partener al educației - vizează relațiile educative pe care personalul didactic trebuie să le stabilească împreună cu alți factori educativi (părinții elevilor, alte instituții educative), încât fie în mod independent, fie prin colaborare, să găsească cele mai potrivite căi, din punct de vedere socio-moral, valoric, pentru a contribui la educarea optimă a copiilor;
4) membru al corpului profesoral – fiecare cadru didactic trebuie să: participe activ la viața școlii, ca și organizație; să colaboreze cu colegii la creșterea actului educativ și la menținerea climatului optim educativ în școală; la pozitivarea imaginii școlii prezentată de mass-media prin cultivarea unor valori autentice; aibă o atitudine responsabilă fașă de propria pregătire și
față de pregătirea elevilor.
Ceea ce se desprinde evident, este faptul că pentru fiecare funcție deținută de către un cadru didactic există o serie de roluri, respectiv de sarcini, pe care trebuie să le îndeplinească și pentru a căror îndeplinire ,,trebuie să implice întreg ansamblul său structural-funcțional de atitudini, aptitudini, competențe, capacități, să lucreze la formarea și dezvoltarea sa personală și profesională”.
În învățământul modern, procesul didactic a devenit și devine, tot mai centrat pe elev și mai optimizat prin intermediul tehnologiilor moderne și al instrumentelor web 2.0, web 3.0 etc., însă condiția reușitei este aceea că, profesorul modern, trebuie să stăpânească foarte bine didactica, pentru managementul performant al activităților.
Ceea ce se desprinde evident, este faptul că pentru fiecare funcție deținută de către un cadru didactic există o serie de roluri, respectiv de sarcini, pe care trebuie să le îndeplinească și pentru a căror îndeplinire ,,trebuie să implice întreg ansamblul său structural-funcțional de atitudini, aptitudini, competențe, capacități, să lucreze la formarea și dezvoltarea sa personală și profesională”.
În învățământul modern, procesul didactic a devenit și devine, tot mai centrat pe elev și mai optimizat prin intermediul tehnologiilor moderne și al instrumentelor web 2.0, web 3.0 etc., însă condiția reușitei este aceea că, profesorul modern, trebuie să stăpânească foarte bine didactica, pentru managementul performant al activităților.
Bibliografie:
1. Bontaș, I. –
Pedagogie. Tratat, ediția a V-a revăzută și adăugită, Editura BIC ALL,
București, 2001;
2. Cucoș, C.
(coordinator) – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade
didactice, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2008;
3. Cucoș, C.
(coordinator) – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade
didactice, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2009;
4. Nicola, I. –
Pedagogie. Ediția a II-a îmbunătățită și adăugită, Editura Didactică și
Pedagogică, R.A., București, 1994;
5. Popovici, D. –
Didactica. Soluții noi la problem controversate, Editura Aramis, București,
2000;
6. Ștefan, M. –
Lexicon pedagogic, Editura Aramis, București, 2006;
7.Tudor Vianu,
Studii de literatură română, EDP, Bucureşti,
1965, pag.11-12
1965, pag.11-12
8. vol. Didactica
limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi
liceu, ed. Dacia Educaţional, Cluj- Napoca, 2008, pag.16-17.
pentru şcoală şi familie, anul IV, nr.2, din februarie 1921,
pag.23-25.
liceu, ed. Dacia Educaţional, Cluj- Napoca, 2008, pag.16-17.
pentru şcoală şi familie, anul IV, nr.2, din februarie 1921,
pag.23-25.
Surse de
documentare și de informare:
http://legeaz.net/legea-educatiei-nationale-1-2011/art-26
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu