Proiectul Internațional “Omul drag de la
catedră”
Ediția a III-a 2018-2019
Concurs elevi. Simpozion Internațional
dascăli
Inclus în CAERI, anexa 9 din OMEN nr.
3016/09.01.2019, poziția 1518
ISBN 978-606-725-262-0
Convergenţa acţiunii
factorilor instituţionali ai educaţiei
Profesor Anca Florica
ROBOTIN
Seminarul Teologic
Liceal ,,Sf. Iosif Mărturisitorul” Baia Mare, Maramureş
Europa liberă vestică trăieşte o criză a educaţiei. În
fiecare an creşte alarmant numărul rapoartelor cu privire la violenţa copiilor
şi adolescenţilor, la puţina preţuire de sine a acestora, la ,,boala
deficitului de atenţie”, la folosirea drogurilor şi chiar la sinucideri. Cu
certitudine schimbările din cadrul societăţii ne influenţează şi negativ
copiii, însă ca mamă şi ca dascăl susţin cu tărie că problemele copiilor noştri
încep acasă şi pot fi rezolvate tot aici. Părinţii pot încerca să schimbe
societatea, dar ar trebui să realizeze, de asemenea, că ei deţin puterea de a creşte
copii puternici, optimişti, cooperanţi şi empatici. Pentru a face faţă
schimbărilor din societate, părinţii trebuie să îşi schimbe atitudinea faţă de
educaţie.
Aşadar contemporaneitatea, cu fenomenele ei
caracteristice, cum ar fi revoluţia ştiinţifică şi tehnică, explozia
informaţională, diversificarea culturii materiale şi spirituale, solicită
imperativ restructurări profunde în sfera educaţiei. Caracterul permanent al
acesteia, consecinţă directă a unor asemenea fenomene sociale, presupune
adoptarea unei strategii asupra organizării şi desfăşurării educaţiei la nivel
social. Expansiunea educaţiei, prin eliminarea barierelor de vârstă pe plan
ontogenetic, prin includerea în sfera ei a tot mai multe aspecte privitoare la
personalitatea umană, pe plan orizontal, se repercutează direct asupra
organizării sale instituţionale.
Permanentizarea educaţiei presupune înfiinţarea şi
organizarea unor forme instituţionale corespunzătoare. Rolul factorilor
instituţionali ai educaţiei asupra finalităţii acţiunilor educative depinde de felul
în care sunt asimilate condiţiile pe care statul le oferă şi le impune în
procesul desfăşurării diverselor acţiuni educative concrete. În categoria
acestor factori educaţionali putem include familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile cultural-educative. Din
simpla enumerare a acestora se constată că diversitatea lor este destul de
accentuată, fiecare imprimând o anumită desfăşurare acţiunii educaţionale şi
implicând într-un anume mod participarea şi rolul dascălului ca persoană investită
cu conducerea acestei acţiuni.
Un rol major în reuşita copilului îl are, fără doar şi
poate, familia. Astăzi, din păcate, părinţii au mai puţin timp ca niciodată
pentru a se dedica educaţiei. Este ştiut faptul că ,,familia este celula de
bază a societăţii”, la nivelul căreia se întrepătrund fenomene biologice,
psihologice, sociologice, economice şi culturale. Ea îndeplineşte un rol
complex, exprimat
printr-o serie de funcţii cu caracter biologic, economic,
juridic, cultural-educativ. Funcţia educativă a familiei este rezultatul unei
acţiuni dirijate care are aceeaşi structură ca a oricărei alte acţiuni
educaţionale, cu deosebire că se desfăşoară în alte condiţii. Mediul familial
este universul natural al copilului. În cadrul acestuia se oferă anumite modele
comportamentale ce vor fi asimilate de către copii în mod spontan, prin
imitaţie.
Pe linia dezvoltării intelectuale, familia îşi aduce
contribuţia la organizarea vieţii psihice a copilului, prin stimularea
procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale componente – procesele
senzoriale, limbajul, memoria, gândirea, atenţia, însuşirile psihice. Sunt
anumite momente care marchează adevărate salturi în dezvoltarea psihică şi când
aportul familiei este considerabil. Dacă în primul an de viaţă se pun bazele vieţii
psihice a copilului, perioada pubertăţii ridică şi ea o serie de probleme care
solicită într-o măsură mai mare funcţia educativă a familiei.
Este recunoscut apoi rolul imens al familiei în educaţia
morală a copiilor. Aici se formează primele deprinderi şi obişnuinţe de
comportare morală, începând cu respectarea celor mai elementare reguli de
comportare până la formarea unor reprezentări, noţiuni, convingeri prin care se
exprimă atitudinea copilului faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni şi faţă
de sine însuşi. Aşadar toate cele expuse anterior circumscriu din perspectivă
psihopedagogică specificul funcţiei educative a familiei. Această funcţie nu
poate fi privită în sine, ci numai în corelaţie cu celelalte funcţii ale sale.
Şcoala – izvor de
cultură şi factor de civilizaţie – este instituţia creată în mod special pentru
educarea tinerei generaţii. Ea a apărut din cele mai vechi timpuri din nevoia
pregătirii tinerei generaţii pentru preluarea şi continuarea activităţilor
sociale, pentru asigurarea unei continuităţi dintre generaţii.
În contextul celorlalţi factori care, în fond, urmăresc
acelaşi obiectiv, şcoala este considerată ca fiind factorul principal pentru
formarea tinerei generaţii în concordanţă cu cerinţele societăţii. Acest lucru
este determinat de faptul că ea dispune de personal calificat şi de bază
materială adecvată care fac posibilă desfăşurarea procesului de învăţământ,
considerat ca cea mai organizată formă de realizare a educaţiei. Şcoala
îndeplineşte două funcţii complementare: una educativ-culturală şi cealaltă
economică. Tot şcolii îi revine misiunea de a valorifica influenţele educative
pe care le exercită ceilalţi factori, inclusiv mediul social, şi de a le
imprima o finalitate care să fie în concordanţă cu cerinţele idealului
educativ.
Dezvoltarea multilaterală a personalităţii este un
obiectiv general la realizarea căruia contribuie societatea ca sistem, prin
intermediul tuturor factorilor săi. Şcolii îi revine sarcina de a sintetiza
toate influenţele ce se exercită în acest sens pe baza conlucrării cu toţi
ceilalţi factori educativi: familia, grădiniţa, instituţiile
cultural-educative, influenţele mass mediei.
Putem conchide că factorii instituţionali ai educaţiei
formează un sistem, acţiunea fiecăruia fiind dependentă de a celorlalţi,
influenţându-se şi completându-se reciproc. Acţiunea tuturor acestor factori se înscrie pe
traiectoria ce duce spre realizarea idealului educaţiei – dezvoltarea
multilaterală a personalităţii umane.
Astăzi, în sceolul XXI, ne confruntăm cu încercarea de a
reinventa educaţia. Aproape toţi părinţii pun sub semnul întrebării atât vechile
metode de educaţie, cât şi pe cele noi. Pentru a face faţă schimbărilor din
societate, părinţii trebuie să îşi schimbe atitudinea faţă de educaţie, să-şi
modernizeze metodele de educaţie pentru a creşte copii şi adolescenţi sănătoşi,
cooperanţi, optimişti, modeşti şi empatici.
Bibliografie:
1. Kneller, F. George, Logica
şi limbajul educaţiei, E.D.P., Bucureşti, 2009;
2.
Nicola,
Ioan, Pedagogie şcolară,
E.D.P., Bucureşti, 2006;
3. Stanciu, Gh. Ion, O
istorie a pedagogiei universale şi româneşti, E.D.P., Bucureşti, 2011;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu