Proiectul Internațional “Omul drag de la catedră”
Ediția a III-a 2018-2019
Concurs elevi. Simpozion Internațional dascăli
Inclus în CAERI, anexa 9 din OMEN nr. 3016/09.01.2019, poziția 1518
ISBN 978-606-725-262-0
Rolul jocului în dezvoltarea creativității. Valențe formative ale jocului didactic
Profesor Popescu Diana Filofteia
Liceul Tehnologic „Căpitan N. Pleșoianu”, Rm.
Vâlcea
Cea mai importantă modalitate de
exprimare a copilului preșcolar o reprezintă jocul.
Jocul
reprezintă o formă de activitate preferată și adecvată specificului
activităților realizate în grădiniță, dar și principala metodă de instruire și
educație utilizată în activitățile cu copiii preșcolari.
Valoarea activităților de joc este
apreciată după capacitatea acestora de a-l ajuta pe copil să se integreze în
mediul natural și social pentru a înțelege lumea înconjurătoare.
În esență,
experiența acțională pe care o dobândește copilul jucându-se se reflectă asupra
dezvoltării sale psihice prin:
- achiziția
unor competențe socio-emoționale adecvate: să intre cu ușurință în relație cu
ceilalți, să aibă ințiativă în raporturile lui cu semenii, să fie tolerant,
îngăduitor, înțelegător, milos, compătimitor, răbdător, ceea ce înseamnă să-și
optimizeze capacitatea de adaptare la mediul social;
- activizarea
și optimizarea potențialului intelectual: a observa, a descoperi, a înțelege, a
numi, a exprima, toate acestea reprezentând dimensiuni esențiale ele
inteligenței;
- activarea și
optimizarea potențialului fizic: să apuce, să apropie, să depărteze, să sară,
să se cațere, să arunce, să prindă, mișcări și acțiuni prin intermediul cărora
se vor dezvolta toți mușchii mari și se va întări simțul echilibrului
psiho-fizic;
Activitatea de joc este extrem de solicitantă
pentru copil în ciuda aparenței pe care o creează, adică aceea de a fi
relaxantă, lejeră.
Educatoarea
trebuie să știe, din această cauză, cât poate să-l solicite pe copil prin joc
și în ce fel, convertind jocul într-o veritabilă situație de învățare.
„Jocul
devine didactic atunci când prin modul de formulare al sarcinii de învățare
copilul este adus în situația de a-și utiliza energiile și potențialul
psiho-fizic pentru a-și optimiza parametrii comportamentali.”[1]
Jocurile
didactice în majoritatea lor au ca element dinamic întrecerea între grupe de
elevi sau chiar între elevii întregului colectiv, făcându-se apel nu numai la
cunoştinţele lor, dar şi la spiritul de disciplină, ordine, coeziune, în
vederea obţinerii victoriei. Întrecerea prilejuieşte copiilor emoţii, bucurii,
satisfacţii.
Jocul este o activitate distractivă încadrată în anumite
reguli. În dicționarul lui Gibbs, consacrat tuturor genurilor de jocuri,
modelări și simulări, jocul a fost definit ca o activitate efectuată de
participanți sau concurenți care se străduiesc să-și realizeze scopurile în
limitele unor anumite reguli.
Într-o
accepție la fel de largă înțeleg conceptul de joc Maidment și Bronstein pentru
care acesta este o activitate care cuprinde interacțiunea dintre indivizi sau
grupe ce aspiră să realizeze anumite scopuri. Mijloacele care servesc pentru
atingerea acestor scopuri sunt indicate prin reguli de joc.
La
vârsta preşcolară jocul devine activitatea principală a copilului, prin joc
stimulându-se modificări importante ale psihismului copilului, care îl
pregătesc pentru intrarea într-un nou stadiu de dezvoltare. Jocul este văzut ca
o activitate complexă în care copiii reflectă şi reproduc lumea şi societate,
asimilându-le şi adaptându-se astfel la dimensiunile lor complexe. Preşcolarul
face primul pas în delimitarea jocului de altă ocupaţie; deşi jocul va continua
să aibă o pondere mai mare în totalul activităţilor copilului, el va avea şi
alte activităţi ocupaţionale complexe. Chiar jocul va fi precedat şi
condiţionat de amenajarea, improvizarea şi pregătirea terenului pentru joc, ceea
ce ne arată că, jocul îşi face apropierea de alte feluri de activităţi. De
asemenea, jocul va fi şi el mai variat şi mai complex – apare jocul cu subiect
şi rol de construcţie. Treptat „se face
trecerea de la simpla transpunere în joc a acţiunilor exterioare efectuate de
oameni cu obiecte, la redarea semnificaţiei acestei acţiuni, la dezvăluirea
relaţiilor sociale.”[2]
Activitatea
ludică furnizează informaţii privind psihodiagnoza inteligenţei. Noţiunea de activitate ludică nu este sinonimă cu
jocul, ci cu categoria de activitate instructiv-educativă, specifică
învăţământului preşcolar, centrată pe promovarea spiritului jocului.
Iată
pentru ce, chiar în cadrul grădiniţei - sau mai ales în ciclul primar - jocul
rămâne principala modalitate de învăţare, fiind „o formă de activitate prin care aceştia încearcă să-şi însuşească
experienţe din viaţă a adulţilor.”[3]
La
vârsta preşcolară jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a
copilului, nevoi generale de trebuinţe, dorinţe, tendinţe specifice acestui
nivel de dezvoltare psihologică. Sub o formă sau alta, jocul se găseşte la copiii tuturor popoarelor, din
cele mai vechi timpuri.
„Jocul reprezintă o activitate fizică sau
mentală fără finalitate practică şi căreia i te dedici din pură plăcere.
Specific vârstelor copilăriei, el are importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea
psihică a copilului. Psihologia şi pedagogia secolului trecut au recunoscut faptul că jocul nu este doar
apanajul vârstelor mici, ci şi modul prin care adulţii îşi manifestă liber
„copilul din ei.”[4]
Pentru copil, aproape orice activitate este joc.
Tocmai prin joc el ghiceşte şi anticipează conduitele superioare. „La copil - scrie Claparède - jocul este munca, este binele, este
datoria, este idealul vieţii. Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa
psihologică poate să respire şi, în consecinţă poate să acţioneze. Copilul este
o fiinţă care se joacă şi nimic altceva.”[5]
A
ne întreba de ce se joacă copilul, înseamnă a ne întreba de ce este copil. „Copilăria serveşte pentru joc şi pentru
imitare” spune tot Claparède. „Nu ne
putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale.” Sufletul şi
inteligenţa devin mari prin joc. Un copil care nu ştie să se joace, este un
adult care nu ştie să gândească.
În lumea imaginată în joc, copilul se simte
puternic, inteligent, adult, aici el este capabil de fapte eroice, de acţiuni
spectaculoase; totul îi este permis în joc, el poate reflecta insatisfacţiile
proprii asupra păpuşii,sau ursuleţului pe care îl ceartă, îl hrăneşte, îl
obligă să facă ce doreşte el. „Situaţia
de joc elimină influenţa adultului manifestată direct (fie în familie, fie în
şcoală)”[6]
„Jocul
permite studierea modalităţilor în care ceea ce gândeşte copilul despre reguli
se relaţionează cu acţiunea sa de conformare la aceste reguli.”[7] Când copilul se joacă cu alţi copii, el
învaţă să respecte reguli şi algoritmi, ce constituie temeiul conformării, la
normele de comportare socială şi morală. Învaţă să împartă jucăriile cu alţii,
să colaboreze cu coechipieri,îşi dezvoltă altruismul, spiritul de echipă,
comunicarea cu ceilalţi, prin urmare devine mai sociabil, mai tolerant faţă de
cei din jur, mai atent la dorinţele şi sugestiile celorlalţi.
H. Wallon considera jocul „o activitate de preînvăţare. Jocul
constituie în esenţă,principala modalitate de formare şi dezvoltare a
capacităţilor psihice ale copilului. Acţionând asupra obiectelor şi fiinţelor
din jur ( sau asupra substitutelor lor) copilul cunoaşte treptat această lume,
îşi satisface nevoia de mişcare şi înţelegere, dobândeşte încredere în forţele
proprii, se defineşte pe sine ca personalitate.”[8]
Copiii care sunt
lipsiţi de posibilitatea de a se juca cu alţi copii de vârstă asemănătoare fie
din cauză că nu sunt obişnuiţi, fie din cauză că nu au cu cine, rămân
nedezvoltaţi din punct de vedere al personalităţii. Jocul oferă copiilor o sumă
de impresii care contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor despre lume şi viaţă,
totodată măreşte capacitatea de înţelegere a unor situaţii complexe, creează
capacităţi de reţinere stimulând memoria, capacităţi de concentrare, de
supunere la anumite reguli, capacităţi de a lua decizii rapide, de a rezolva
situaţii-problemă, într-un cuvânt,
dezvoltă creativitatea.
Tot prin joc
sunt modelate însuşirile şi trăsăturile de personalitate, respectul faţă de
alţii, responsabilitatea,cinstea,curajul,corectitudinea, sau, poate opusul lor.
Datorită tuturor acestor efecte
produse, jocul a fost considerat ca reprezentând tipul fundamental de
activitate al copilului preşcolar.
„Jocul
este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi
satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi
liber în lumea imaginară ce şi-o creează singur.”[9]
[2] Gârboveanu, M., Macadziob, D., Şchiopu,
U., Taiban, M., Turcu, A., Verza, E. – Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, E.D.P.,
Bucureşti, 1970.
[3] I. Drăgan - Jocul, principala modalitate de învăţare la preşcolari (în Reviata
de pedagogie nr. 1-2, Bucureşti, I.S.E. 1998)
[4] Tomşa, Gh.- Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Bucureşti, M.Ed. C., 2005, p.
152
[5] Chateau, J.- Copilul şi jocul, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970,
p. 8
[6] Dumitrana, M.- Psihologia vârstelor, Craiova, Editura REPROGRAPH, 2006, p.69
[7] Dumitrana, M. op. cit. p.69
[8] Păişi-Lăzărescu, M., Ezechil, L.- Laborator preşcolar, Bucureşti, Editura
V & INTEGRAL, 2006, p.142
[9] Păişi-Lăzărescu, M. (coord.),
Loredana,Tudor, ş.a., Compendiu de
psihologie şi pedagogie, Piteşti, Editura Pământul, 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu