Proiectul Internațional “Omul drag de la catedră”
Ediția a III-a 2018-2019
Concurs elevi. Simpozion Internațional dascăli
Inclus în CAERI, anexa 9 din OMEN nr. 3016/09.01.2019, poziția 1518
ISBN 978-606-725-262-0
Învăţarea prin
descoperire
Metode
didactice folosite în procesul instructiv-educativ
Profesor Popescu Diana Filofteia
Liceul Tehnologic „Căpitan N. Pleșoianu”,
Rm. Vâlcea
Metodele
didactice/de învăţământ reprezintă un ansamblu de procedee şi mijloace
integrate la nivelul unor acţiuni implicate în realizarea obiectivelor
pedagogice concrete ale activităţii de
instruire/educaţie proiectată de educatoare, învăţător, profesor.
Conceptul
pedagogic de metodă didactică/de învăţământ defineşte o acţiune cu funcţie
(auto)reglatorie proiectată conform unui program care anticipează o suită de
operaţii care trebuie îndeplinite în vederea atingerii unui rezultat determinat.
Metoda
reprezintă „un mod de a proceda care tinde să plaseze elevul într-o situaţie de
învăţare, mai mult sau mai puţin dirijată”[1] și are un caracter polifuncţional,
în sensul că poate participa simultan sau succesiv la realizarea mai multor
obiective instructiv-educative. Alegerea unei metode se face „ţinând cont de finalităţile educaţiei, de
conţinutul procesului instructiv, de particularităţile de vârstă şi de cele
individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor şcolare, de natura
mijloacelor de învăţământ, de experienţa şi competenţa didactică a
profesorului.”[2]
Studiul de caz constă
în analiza unei situaţii tipice (reale sau imaginare) cu scopul degajării unor
concluzii sau „este metoda ce constă din
confruntarea elevului cu o situaţie reală de viaţă, prin a cărei observare,
înţelegere, interpretare, urmează să realizeze un progres în cunoaştere.”[3] Metoda are aplicabilitate în toate componentele educaţiei:
intelectuală, morală, estetică etc.
Metoda studiului de caz prezintă o serie de etape:
1. alegerea cazului şi conturarea
principalelor elemente semnificative;
2. lansarea cazului, care poate avea loc în mai
multe forme, între care lansarea ca o situaţie problematică;
3. procurarea informaţiei în legătură cu cazul
(prin oricare din metodele de culegere a datelor: observare, ancheta ,
experiment etc. );
4. sistematizarea materialului, prin recurgerea la
diverse metode, între care cele statistice;
5. dezbatere asupra informaţiei culese, care poate
avea loc prin diverse metode ( dezbatere tip masă rotundă, brainstorming,
Phillips 6-6);
6. Stabilirea concluziilor şi valorificarea
proprie: un referat, o comunicare, o suită de ipoteze de verificat în viitor, o
hotărâre de luat.” Fiecare caz ales trebuie să aibă o serie de caracteristici:
să fie centrat pe obiective clare şi precise, cazul să fie reprezentativ pentru
problematica pusă în discuţie, să ofere posibilitatea unei analize globale, să
stimuleze şi să motiveze elevii, să fie adaptat particularităţilor de vârstă
ale elevilor etc.
Învăţarea prin
descoperire
După americanii David Ausubel şi Floyd
Robinson „învăţarea prin
descoperire se referă la o situaţie în care materialul de învăţat nu este
prezentat într-o formă finală celui ce învaţă (aşa cum se petrece în învăţarea
prin receptare), ci reclamă o anumită activitate mentală (rearanjare,
reorganizare sau transformare a materialului dat), anterioară încorporării
rezultatului final în structura cognitivă”[4].
Este o metodă
de factură euristică şi constă în crearea condiţiilor de reactualizare a
experienţei şi a capacităţilor individuale, în vederea desluşirii unor
situaţii-problemă. Premisa iniţială constă în delimitarea a ceea ce este util
şi oportun să fie oferit elevului şi ce este necesar să fie lăsat acestuia să
descopere din proprie iniţiativă. Elevul redescoperă cunoştinţe vechi, iar
profesorul trebuie să favorizeze menţinerea acestei atitudini active, astfel
încât elevul să realizeze o incursiune în propriul fond aperceptiv. Învăţarea prin descoperire are un rol
formativ, pentru că dezvoltă forţele psihice şi calităţile acestora: percepţia,
reprezentarea, memoria, gândirea, limbajul, trăsăturile de voinţă şi caracter,
interesele şi atitudinile.
Se cunosc
două tipuri de descoperire:
-descoperirea dirijată - profesorul
conduce descoperirea prin sugestii, puncte de sprijin, întrebări, soluţii
parţiale.
-descoperirea independentă – când
profesorul doar supraveghează şi controlează acest proces –elevul fiind cel
care se implică în acţiunea de descoperire.
După criteriul
relaţiei ce se stabileşte între cunoştinţele anterioare şi cele la care se
ajunge, se cunosc:
-descoperirea inductivă – pe baza unor
date şi cunoştinţe particulare sunt dobândite cunoştinţe şi se efectuează
operaţii cu un grad mai înalt de generalitate;
-descoperirea deductivă – prin trecerea de
la general la fapte particulare, de la „concretul” logic la concretul sensibil;
-descoperirea transductivă - prin stabilirea unor relaţii analogice între
diverse serii de date.
Metoda piramidei (metoda bulgărelui de zăpadă) are la bază împletirea activităţii
individuale cu cea desfăşurată în mod cooperativ, în cadrul grupurilor. Ea
constă în încorporarea activităţii fiecărui membru al colectivului într-un
demers colectiv mai amplu, menit să ducă la soluţionarea unei sarcini sau a
unei probleme date.
Etape:
1. Introducerea (profesorul expune datele problemei în cauză).
2. Lucrul individual (elevii
lucrează pe cont propriu la soluţionarea problemei timp de cinci minute. În
această etapă se notează întrebările legate de subiectul tratat).
3. Lucrul în perechi (elevii
formează grupe de doi elevi pentru a discuta rezultatele individuale la care a
ajuns fiecare. Se solicită răspunsuri la întrebările individuale din partea
colegilor şi, în acelaşi timp, se notează dacă apar altele noi).
4. Reunirea în grupuri mici (de
obicei se alcătuiesc două grupe mari, aproximativ egale ca număr de
participanţi, alcătuite din grupele mai mici existente anterior şi se discută
despre soluţiile la care s-a ajuns. Totodată se răspunde la întrebările rămase
nesoluţionate).
5. Raportarea soluţiilor în colectiv. Întreaga clasă, reunită,
analizează şi concluzionează asupra ideilor emise. Acestea pot fi trecute pe
tablă pentru a putea fi vizualizate de către toţi participanţii şi pentru a fi
comparate. Se lămuresc şi răspunsurile la întrebările nerezolvate până în
această fază, cu ajutorul conducătorului (profesorul);
6. Soluționarea (se alege soluţia finală şi se stabilesc concluziile asupra
demersurilor realizate şi asupra participării elevilor la activitate.
Metoda Jigsaw (Mozaic) mai este cunoscută sub denumirea „metoda grupurilor interdependente” este o strategie bazată pe învățarea în
echipă (team-learning). Fiecare elev are o sarcină de studiu în care trebuie să
devină expert. El are în același timp și responsabilitatea transmiterii informațiilor
asimilate, celorlalți colegi.
Etape:
1.
Pregătirea materialului de studiu. Profesorul stabilește tema de studiu și o împarte în 4 sau 5 subteme.
Opțional, poate stabili pentru fiecare subtema, elementele principale pe care
trebuie să pună accentul elevul, atunci când studiază materialul în mod
independent. Acestea pot fi formulate fie sub formă de întrebari, fie
afirmativ, fie un text eliptic care va putea fi completat numai atunci când
elevul studiază materialul. Realizează o fișa-expert în care trece cele 4 sau 5
sub-teme propuse și care va fi oferită fiecărui grup.
2. Organizarea colectivului în echipe de învățare de câte 4-5 elevi (în funcție
de numărul lor în clasă). Fiecare elev din echipă, primește un număr de
la 1 la 4-5 și are ca sarcină să studieze în mod independent, subtema
corespunzătoare numărului său. El trebuie să devină expert în problema dată. De
exemplu, elevii cu numărul 1 din toate echipele de învățare formate, vor
aprofunda subtema cu numărul 1. Cei cu numărul 2 vor studia subtema numărul 2,
și așa mai departe.
• Faza independentă: fiecare elev studiază subtema lui, citește
textul corespunzător. Acest studiu independent poate fi făcut în clasă sau
poate constitui o temă acasă, realizată înaintea organizării mozaicului.
3. Constituirea grupului de experti. După ce au parcurs faza de lucru
independent, experții cu același număr se reunesc, constituind grupe de experți
pentru a dezbate problema împreună. Astfel, elevii cu numărul 1, părăsesc
echipele de învățare inițiale și se adună la o masă pentru a aprofunda subtema
cu numărul 1. La fel procedează și ceilați elevi cu numerele 2, 3, 4 sau 5.
Dacă grupul de experți are mai mult de 6 membri, acesta se divizează în două
grupe mai mici.
• Faza discuțiilor în grupul de experți: elevii prezintă un raport individual asupra
a ceea ce au studiat independent. Au loc discuții pe baza datelor și a
materialelor avute la dispoziție, se adaugă elemente noi și se stabilește
modalitatea în care noile cunoștințe vor fi transmise și celorlalți membrii din
echipa inițială. Fiecare elev este membru într-un grup de experți și face parte
dintr-o echipă de
învățare.
Din punct de vedere al
aranjamentului fizic, mesele de lucru ale grupurilor de experți trebuie plasate
în diferite locuri ale sălii de clasă, pentru a nu se deranja reciproc.
Scopul comun al fiecărui grup
de experți este să se instruiască cât mai bine, având responsabilitatea
propriei învățări și a predării și învățării colegilor din echipa inițială.
4. Reîntoarcerea în echipa inițială de învățare.
• Faza raportului de echipă: experții transmit cunoștințele asimilate,
reținând la rândul lor cunoștințele pe care le transmit colegii lor, experți în
alte subteme. Modalitatea de transmitere trebuie să fie scurtă, concisă,
atractivă, putând fi însoțită de suporturi audio-vizuale, diverse materiale.
Specialiștii într-o subtemă
pot demonstra o idee, citi un raport, folosi computerul, pot ilustra ideile cu
ajutorul diagramelor, desenelor, fotografiilor. Membrii sunt stimulați să
discute, să pună întrebări și să-și noteze, fiecare realizându-și propriul plan
de idei.
5. Evaluarea
• Faza demonstrației: grupele prezintă rezultatele întregii
clase. În acest moment elevii
sunt gata sa demonstreze ce au învățat. Profesorul poate pune întrebări, poate cere un raport sau un eseu ori poate
da spre rezolvare fiecărui elev o fișa de evaluare.
Dacă se recurge la evaluarea
orală, atunci fiecărui elev i se va adresa o întrebare la care trebuie să
răspundă fără ajutorul echipei.
De reținut este faptul că
sarcina comună nu poate fi îndeplinită decât dacă fiecare elev își aduce
contribuția. Metoda cuprinde activități ce vizează întarirea coeziunii
grupurilor, ameliorarea comunicării și dezvoltarea capacității de a facilita
achiziționarea cunoștintelor de către colegi. Prin intermediul ei se anihilează
tendința de instituire a unor ierarhii în grupuri, întrucât elevii cu status
înalt și cu abilități deosebite învață de la ceilalți în aceeași măsura în care
ei își ajută colegii să înțeleagă și să-și însușească o subtemă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu