Popescu Diana Filofteia - Funcțiile și criteriile de clasificare ale metodelor didactice

Proiectul Internațional “Omul drag de la catedră”

Ediția a III-a 2018-2019

Concurs elevi. Simpozion Internațional dascăli

Inclus în CAERI, anexa 9 din OMEN nr. 3016/09.01.2019, poziția 1518

ISBN 978-606-725-262-0

Funcțiile și criteriile de clasificare ale metodelor didactice

Profesor Popescu Diana Filofteia

Liceul Tehnologic „Căpitan N. Pleșoianu”, Rm. Vâlcea

Metodele de învăţământ  reprezintă căile folosite în şcoală de către profesor pentru  a-i sprijini pe elevi să descopere viaţa, natura, lumea, lucrurile, ştiinţa.

Metoda reprezintă   un mod de a proceda care tinde să plaseze elevul într-o situaţie de învăţare, mai mult sau mai puţin dirijată.

            Metoda are un caracter polifuncţional, în sensul că poate participa simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective instructiv-educative. Alegerea unei metode se face ţinând cont de finalităţile educaţiei, de conţinutul procesului instructiv, de particularităţile de vârstă şi de cele individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor şcolare, de natura mijloacelor de învăţământ, de experienţa şi competenţa didactică a profesorului.

Funcţiile metodelor didactice

 Autorul  I. Cerghit  precizează  funcţiile metodelor didactice:

-funcţia cognitivă a metodelor didactice care corespunde „polului ştiinţific al activităţii de predare-învăţare-evaluare”-  metoda constituie o cale de predare a profesorului, iar pentru elev o cale de acces spre cunoaştere, un mod de a afla, de a cerceta, de a descoperi;

-funcţia formativ-educativă care corespunde „polului psihologic” al activităţilor de predare-învăţare-evaluare - pune în evidenţă rolul metodelor în  dezvoltarea anumitor funcţii psihice şi fizice ale elevilor-  se formează şi se dezvoltă anumite deprinderi şi capacităţi intelectuale, atitudini, convingeri, competenţe, comportamente etc.;

-funcţia instrumentală sau operaţională corespunde „polului praxiologic” al activităţii de predare-învăţare-evaluare metoda serveşte „drept tehnică de execuţie, mijlocind atingerea obiectivelor instructiv-educative”;

-funcţia normativă sau de optimizare a acţiunii corespunde” polului axiologic” al activităţii de predare-învăţare-evaluare, metoda arată cum trebuie să se procedeze pentru o predare şi o învăţare eficientă.

Procedeul didactic reprezintă operaţii subordonate acţiunii declanşate la nivelul metodei de instruire propusă de profesor şiadoptată de elev.

 Procedeul didactic reprezintă o secvenţă a metodei, un simplu detaliu, o tehnică mai  limitată de acţiune, o componentă sau chiar o particularizare a metodei.

Criterii de clasificare a metodelor de învăţământ

A.     Metode de predare-învățare:

1.        Tradiţionale: expunerea didactică, conversaţia didactică, demonstraţia, observarea, lucrul cu manualul, exerciţiul;

2.        Moderne: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare (jocurile, învăţarea pe simulator), după unii autori, şi învăţarea prin descoperire.

B.     Metode de evaluare:

I.      De verificare:

1.        Tradiţionale: verificarea orală curentă, verificarea scrisă curentă, verificarea practică curentă; verificarea periodică (prin teză sau practică); verificarea cu caracter global (examenul), fie în formă scrisă, fie orală., fie practică;

2.        Moderne: verificare la sfârşit de capitol (scrisă sau orală), verificare prin teste docimologice (curente sau periodice).

II.     De apreciere:

1.       apreciere verbală;

2.       apreciere  prin notă.      

    În opinia profesorului C. Cucoş, criteriile  de clasificare a metodelor didactice sunt:

-din punct de vedere istoric:

       - metode tradiționale, clasice (expunerea, exercițiul, etc.);

       -metode moderne (algoritmizarea, problematizarea, brainstorming-ul, instruirea programată etc.);

-în funcție de  extensiunea sferei de aplicabilitate :

-metode generale (expunerea, prelegerea, conversaţia, cursul magistral, etc)

-metode particulare sau speciale (restrânse la predarea unor discipline de învăţământ sau aplicabile pe anumite trepte ale instrucţiei şi educaţiei, cum ar fi exerciţiul moral sau exemplul, în cazul educaţiei morale).

-pornind de la modalitatea principală de prezentare a cunoştinţelor:

-metode verbale, bazate pe cuvântul scris sau rostit;                                                                                                                             

-metode intuitive, bazate pe observarea directă, concret-senzorială a obiectelor şi fenomenelor realităţii sau a substitutelor acestora.

-după gradul de angajare a elevilor la lecţie:

-metode expozitive sau pasive, centrate pe memoria reproductivă şi pe ascultarea pasivă;

-metode active, care suscită activitatea de explorare a realităţii.

-după funcţia didactică principală:

-cu funcţia principală de predare şi comunicare;

-cu funcţia principală de fixare şi consolidare;

-cu funcţia principală de verificare şi apreciere a rezultatelor muncii.

-în funcţie de modul de administrare a experienţei  ce urmează a fi însuşită:

-metode algoritmice, bazate pe secvenţe operaţionale, stabile, construite dinainte;

-metode euristice, bazate pe descoperire proprie şi rezolvare de probleme.

-după forma de organizare a activităţii :

-metode individuale, pentru fiecare elev în parte;

-metode de predare- învăţare în grupuri (de nivel sau omogene şi pe grupe eterogene);

-metode frontale, cu întreaga clasă;

-metode combinate, prin alternări între variantele de mai sus.

-în funcţie de axa învăţare mecanică (prin receptare)- învăţare conştientă (prin descoperire):

-metode bazate pe învăţarea prin receptare (expunerea, demonstraţia cu caracter expozitiv);

-metode care aparţin preponderent descoperirii dirijate (conversaţia euristică, observaţia dirijată, instruirea programată, studiul de caz etc.)

-metode de descoperire propriu-zisă (observarea independentă, exerciţiul euristic, rezolvarea de probleme, brainstorming-ul etc)

-după sorgintea schimbării produse la elevi:

-metode heterostructurante – transformarea se produce prin altul-ca în cazul expunerii, conversaţiei, studiul de caz, problematizării etc.)

-metode autostructurante – individul se transformă prin sine, ca în situaţia unor metode de tipul descoperirii, observaţiei, exerciţiului etc

Bibliografie

Cucoş, C.,  Pedagogie, Iași, Ed. Polirom, 2002;

Cerghit, I., Metode de învățământ, Iași, Ed. Polirom, 2006 ;

Iucu, R., Instruirea şcolară, Iași, Editura Polirom, 2001;

Radu, I., Ezechil, L., Didactica-Teoria instruirii, Pitești, Ed. Paralele 45,  2005;

***Dicţionar de pedagogie,  București, E.D.P., 1979.